Începutul epocii imperiale a Romei este marcat oficial în anul 27 î.Hr., când Gaius Octavius Caesar a primit titlul de Augustus, simbolizând astfel poziția sa de împărat. De la acest moment și până în anul 476 d.Hr., când triburile germanice au detronat ultimul împărat de la Roma, conducerea statului roman a fost exercitată de bărbați purtând titlul de Augustus.
Articolul prezintă o listă completă a împăraților romani care au condus imperiul unificat, incluzând principalele realizări și controverse ale acestora. Nu sunt menționați însă împărații care au domnit exclusiv în partea de răsărit a imperiului după divizarea sa, unde titlul de Augustus a continuat să fie folosit până în secolul al VII-lea, iar Imperiul Bizantin a supraviețuit până în secolul al XV-lea.
Printre cei mai notabili împărați se numără Augustus, primul împărat care a întemeiat dinastia Julio-Claudiană, urmat de Tiberius, Caligula, Claudius și Nero. După căderea acestei dinastii, Roma a traversat perioada cunoscută drept Anul celor Patru Împărați și apoi a fost condusă de dinastiile Flaviilor și Nerva-Antoninilor, incluzând figuri precum Traian, Hadrian și Marcus Aurelius.
Secolul al III-lea a fost marcat de o criză profundă, cu o succesiune rapidă de împărați, precum Maximinus Thrax, Aurelian și Dioclețian, care a instituit sistemul tetrarhiei, pentru a gestiona mai bine imperiul extins. După această perioadă, familia constantiniană a condus Imperiul Roman, sub Vladimir I și cei care i-au urmat, până la sfârșitul secolului al IV-lea.
Ultimii împărați ai Romei de Apus aparținând dinastiei Teodosiene au domnit până în secolul al V-lea, când împăratul Romulus Augustulus este considerat ultimul conducător oficial al Romei antice, fiind înlăturat în anul 476 d.Hr., marcând astfel sfârșitul erei imperiale romane.
