În primăvara lui 1940, Franța a trecut de la încrederea în propriile fortificații la o înfrângere fulgerătoare. În doar șase săptămâni, armata germană a reușit să străpungă apărarea aliată, să încercuiască trupele franceze și britanice și să ocupe Parisul.
O apărare construită pe presupuneri greșite
Comanda franceză își întemeiase strategia pe linia Maginot, considerată suficient de puternică pentru a opri un atac direct dinspre Germania. În același timp, pădurea Ardeni era privită ca un traseu puțin probabil pentru o ofensivă majoră, din cauza drumurilor înguste și a terenului dificil.
Din acest motiv, cele mai multe forțe aliate au fost concentrate în nord, în special în Belgia, acolo unde se aștepta lovitura principală. A fost o decizie care a lăsat însă alte zone vulnerabile în fața planului german.
Strategia germană: viteză, șoc și coordonare
După declanșarea războiului în septembrie 1939, Hitler a fost surprins de reacția Marii Britanii și a Franței și a avut nevoie de o formulă rapidă de victorie. Aceasta a fost construită în jurul ideii de Blitzkrieg, o ofensivă care miza pe lovituri concentrate și pe avans rapid.
Succesul depindea de coordonarea dintre tancuri, artilerie, infanterie și aviație, astfel încât adversarul să nu aibă timp să se reorganizeze. Germanii au urmărit să lovească simultan pe mai multe direcții și să provoace dezordine înainte ca aliații să poată răspunde eficient.
Lovitura prin Belgia și pătrunderea prin Ardeni
Atacul german a început pe 10 mai 1940, când trupele naziste au intrat în Olanda și Belgia. Planul avea rolul de a atrage armatele aliate spre nord, exact cum își doreau strategii germani.
Aliații au reacționat și au deplasat mari efective către Belgia, dar nu suficient de repede pentru a salva Olanda, care s-a predat pe 15 mai. În același timp, o a doua forță germană, condusă de generalul Heinz Guderian, a avansat prin Ardeni și a ajuns la Meuse, la Sedan, pe 13 mai.
Aceasta a fost ruptura decisivă. În timp ce trupele aliate urcau spre nord, avansul german din sud a tăiat legătura lor cu restul Franței și a împins armatele britanice și franceze într-o poziție tot mai dificilă.
Încercuirea de la Dunkirk și evacuarea
Forțele germane au avansat apoi spre coastă, realizând o mișcare de încercuire care a prins armatele aliate între două ofensives. Trupele britanice și franceze au încercat să se retragă spre litoral, în speranța că vor putea fi evacuate pe mare.
Până la 26 mai, aproape toate porturile importante fuseseră capturate, cu excepția celui de la Dunkirk. Acolo s-au retras cea mai mare parte a Forței Expediționare Britanice și numeroși soldați francezi, în timp ce apărarea improvizată încerca să țină piept germanilor.
În Marea Britanie, Winston Churchill fusese numit premier chiar în ziua începerii invaziei. El a înțeles rapid că salvarea trupelor devenise prioritară și a lansat Operațiunea Dynamo, coordonată de viceamiralul Bertram Ramsay.
Evacuarea a început în noaptea de 26 mai și a continuat sub bombardamente și atacuri de artilerie. Peste 900 de nave au participat la operațiune, iar în total au fost salvați aproximativ 198.000 de britanici și 140.000 de francezi. A fost cea mai mare evacuare pe mare desfășurată în condiții de război.
Căderea Parisului și armistițiul
După retragerea de la Dunkirk, Franța a rămas mult mai vulnerabilă. La 6 iunie 1940, armata germană a reluat ofensiva spre sud, iar linia Maginot a început să cedeze treptat sub presiune.
Guvernul condus de Paul Reynaud era deja divizat între continuarea luptei și căutarea unei înțelegeri. Situația s-a degradat rapid, iar pe 14 iunie trupele germane au intrat în Paris, aproape fără rezistență.
Franța a semnat armistițiul cu Germania pe 22 iunie 1940. În campania de șase săptămâni, țara a pierdut aproximativ 90.000 de oameni, iar peste 2 milioane de soldați francezi au fost luați prizonieri.
În urma acordului, partea de sud a Franței a fost administrată de la Vichy, sub conducerea mareșalului Philippe Pétain. Deși noul regim s-a prezentat ca fiind independent, în practică a colaborat sub influență germană, iar Franța a rămas împărțită și puternic controlată de ocupant. Rezistența franceză, atât în interiorul țării, cât și în rândul forțelor evacuate, avea să continue până la finalul războiului, în 1945.
